Pe 23 noiembrie 2016, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie împrotriva propagandei anti-UE întreţinută de Rusia şi diverse grupuri teroriste, cum ar fi Daesh şi Al Qaeda. Documentul preciza că Rusia foloseşte comunităţile religioase, sub pretexul că apără valorile creştine, pentru a-şi atinge de fapt propriile scopuri subversive. Rezoluţia a provocat furia Moscovei. În presa controlată de Kremlin a apărut ştirea că Uniunea Europeană atacă Ortodoxia.

Sunt deja mulţi ani de când experţii au observat faptul că Rusia foloseşte Biserica Ortodoxă Rusă dar şi bisericile-satelit în scopuri de propagandă sau spionaj. Aşa-numitul „fundamentalism ortodox” a fost invocat în forma practicată de mici grupuri extremiste, adepte ale exclusivismului religios în relaţia cu celelalte comunităţi creştine şi contestatare ale principiilor de bază ale societăţii democratice şi a supremaţiei legii. Lucrurile au devenit limpezi în momentul în care autorităţile franceze au descoperit că principalul centru religios rus din Paris, sub perdeaua de fum a unor activităţi profund mistice, coordona de fapt activităţi de spionaj. (Detalii AICI şi AICI)

Problema a apărut în urma schimbărilor politice majore din anii 90, când Biserica Catolică, Bisericile Protestante şi autorităţile locale din majoritatea ţărilor europene au sprijinit deschiderea unui număr uriaş de Biserici Ortodoxe Ruse şi au pus umărul la organizarea parohiilor care au adunat în jurul lor un număr mare de imigranţi ruşi. Occidentul credea, în anii 90, că după eliberarea din comunism, Biserica Ortodoxă Rusă, acum eliberată de dictatura atee bolşevică, se va deschide unei relaţii bune cu Vestul. S-a dovedit a fi o mare naivitate. În fapt, Occidentul a furnizat Rusiei o vastă reţea de spionaj, cu rădăcini în cel mai profund segment al societăţii: familia.

Ceea ce tovarăşii sovietici n-au putut obţine şi fructifica, respectiv integrarea morală a creştinilor din Vest şi din Est, este astăzi o realitate pe care Kremlinul o exploatează maxim.

Pentru a vedea cum s-a ajuns la abuzul hibrid al ortodoxiei trebuie să ne întoarcem în timp cel puţin un secol, cu sprijinul documentar al unor bulgari îngroziţi :

În secolul 19, ortodoxia intra într-o criză profundă, datorată prăbuşirii imperiilor rus şi otoman şi apariţiei unor noi state-naţiuni. Această criză a provocat ceea ce se numeşte generic „autocefalism” (activitate religioasă independentă). Centrele religioase autocefale, reprezentând noile comunităţi ecleziaste şi naţionale, s-au distanţat de organizarea istorică centrată pe Constantinopol şi universalismul generat de aici. În momentul în care independenţa „autocefaliei” a contat mai mult decât principiul reconcilierii şi colaborării, în Balcani s-a încetăţenit provincialismul şi sentimentul auto-suficienţei. În plus, Bisericile Ortodoxe locale s-au dovedit definitiv legate de establishment-ele statale şi au contribuit la dorinţa acestora de extindere a influenţei în Balcani, cu ignorarea totală a tabloului etnic din fostul Imperiu Otoman. Asta a dus la războaie sângeroare în urma cărora, practic, ortodocşii din Balcani nu a avut nimic de câştigat.

Când eşecul autocefaliei a fost evident, au apărut şi eforturile de schimbare a direcţiei. Iniţiativele de reunificare a Ortodoxiei au apărut în jurul Primului Război Mondial. Revoluţia din 1917 din Rusia şi minimizarea rolului social şi politic al Bisericii Ortodoxe Ruse au dus la schimbări radicale în relaţiile Bisericilor autocefale din Balcani. Să nu uităm că, întorcându-ne şi mai mult în timp, Biserica Ortodoxă Rusă se considera apărătoarea ultimă a Ortodoxiei, ultimul zid în faţa expansiunii musulmane otomane, „Noul Bizanţ” sau „Noua Romă” – poziţie care a justificat „creştineşte” tendinţele de expansiune.

N-a fost de mirare cursul de impact al „Noului Buzanţ” cu Ortodoxia autocefală a Balcanilor centrată pe construcţia statelor-naţiuni independente.

Constantinopolul de după căderea Imperiului Otoman devenise oricum un conglomerat de grupuri etnice în care, alături de greci, pe poziţii egale funcţionau bulgari, români şi, câteodată, sârbi. Constantinopolul pierduse oricum Rusia şi Ucraina încă din timpul expansiunii Ecaterinei.

Cert este că în timpul Primului Război Mondial, în lumea ortodoxă a apărut ideea că lucrurile nu mai pot continua în acest fel. Eforturile Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului au devenit eforturi de mixare şi negociere ale intereselor noilor state-naţiuni din Balcani.

Eforturile de construcţie a unui Consiliu (Sinod) pan-ortodox n-au avut practic niciun rezultat până în 1961, în principal datorită crizei de credibilitate a Patriarhului Ecumenic poziţionat total aiurea în timpul războiului între Grecia şi Turcia din 1922-1923. Situaţia a fost agravată și de pogromul creştinilor din 1953, din timpul celebrării cuceririi Constatinopolului de către Mehmet II. Astfel de evenimente s-au repetat în 1974 în timpul crizei cipriote şi au dus la o reducere semnificativă a numărului de creştini ortodocşi din Istanbul.

Criza din secolul 19 a ortodoxiei a lăsat Balcanii fără prea multe şanse în faţa dorineţi de expansiune a influenţei ruse, o Rusie care-şi dorea rolul de „Nou Bizanţ”. Era totuşi o problemă canonică, pentru că Rusia nu mai avea Patriarh din vremea în care Ţarul Petru I abolise această instituţie, cu scopul de a ţine sub supraveghere mai atentă Biserica Ortodoxă Rusă. Această realitate, dublată de slăbiciunea Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, aflat sub presiune otomană, obligat să facă faţă unui sistem diabolic de taxe ale Înaltei Porţi, a imobilizat practic orice iniţiativă ortodoxă.

Situaţia s-a schimbat odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman, atunci când Rusia, pentru a-şi atinge principalul scop geopolitic, controlul strâmtorii Bosfor-Dardanele (şi accestul la Mediterană), a înţeles că Ortodoxia poate fi un instrument util şi relativ uşor de obţinut.

Aşa se face că ultimul Ţar al Rusiei a luat în considerare destul de serios ideea de a deveni el însuşi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în varianta unei posibile abdicări.

N-a mai apucat datorită revoluţiei bolşevice, care distrus practic Biserica înainte să-şi dea seama cum se poate folosi.

Doar trei episcopii au supravieţuit revoluţiei bolşevice, doar 350 din peste 50.000 de parohii mai erau funcţionale în 1930, în timp ce toate mănăstirile şi şcolile ortodoxe au fost închise iar munca misionară a fost scoasă în afara legii.

Abia în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Stalin a înţeles „valoarea de întrebuinţare” a Bisericii Ortodoxe Ruse în obţinerea unor avantaje geopolitice, şi aşa au început eforturile de construcţie a „Vaticanului Ortodox” la Moscova.

Ideea organizării unui Consiliu (Sinod) pan-ortodox la Moscova a apărut prin 1948 sau 1949. Naivul Patriarh Ecumenic Maxim V, un cunoscut slavofil, a fost cât pe ce să-l accepte şi să-i oblige şi pe alţii, începând cu grecii şi terminând cu bisericile creştine din ţările arabe. Ideologii bolşevici ruşi şi-au justificat ideea prin necesitatea lărgirii influenţei URSS şi dincolo de lagărul sovietic al Europei de Est, precum şi controlul unei diaspore susceptibile de a aduce prejudicii Moscovei pe plan internaţional.

În toamna anului 1948, arhiepiscopul Americii Athenagoras (Kokkinakis) a fost ales Patriarh Ecumenic. Vorbea liber greaca, bulgara şi româna, dar şi franceza, engleza şi turca. Nu era foarte familiarizat cu relaţiile inter-balcanice şi paradoxurile sau paroxismele lor. S-a făcut remarcat însă, pe perioada şederii în Statele Unite, prin eforturile de succes în reconcilierea republicanilor şi monarhiştilor greci sub cupola Ortodoxiei şi a readus sub ascultare parohiile bulgăreşti lovite de schismă prin 1872.

Athenagoras era cunoscut pentru relaţia sa specială cu preşedintele Roosevelt, şi cu soţia acestuia, Eleanor, dar şi pentru apropierea de preşedintele Truman cu care discuta adesea „probleme biblice”. Athenagoras a fost la originea ideii lui Truman de a întocmi un plan „Ortodox-Catolic” de rezistenţă în faţa expansionismului URSS şi a aspiraţiilor sale globale.

Bazându-se pe structurile regionale ale Patriarhiei Ecumenice de la Cosntantinopol au fost organizate acţiuni anti-sovietice care au blocat accesul facil al Bisericii Ortodoxe Ruse la diasporă.

Punctul slab s-a dovedit Orientul Mijlociu, acolo unde conflictul arabo-israelian a permis prezenţa masivă a URSS şi Patriarhul Antiohiei a căzut sub influenţa vădită a Moscovei.

Statele Unite şi Marea Britanie au reuşit doar să limiteze accesul în zonă a agenţilor sovietici trimişi să înlocuiască prelaţi ortodocşi din aşezămintele ruseşti.

Pentru a mima un sprijin internaţional, URSS a organizat o întâlnire „pan-ortodoxă” la Kremlin în 1953., ca să proclame Moscova „Centrul Ortodoxiei”. Au fost ridicate la rang de arhiepiscopii bisericile din Cehia, Slovacia şi Polonia. Bulgarii au fost ridicaţi atunci la rangul de Patriarhat chiar şi împotriva voinţei episcopilor bulgari, care au ştiut că este un act politic şi non-canonic care îi aruncă în conflict deschis cu Patriarhul Ecumenic.

Românii au fost mai greu de convins, pentru că deja aveau un Patriarh încă din 1925.

Georgia, în schimb, a fost de asemenea ridicată la rang de Patriarhie. Aşa este şi în zilele noastre, total supusă Moscovei, în principal datorită filiaţiei KGB a episcopilor.

Dezvolarea din anii Războiului Rece e spumoasă şi n-am să mai intru în alte amănunte. În principal datorită Patriarhului Ecumenic Athenagoras, URSS nu a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele. Linia lui Athenagoras a fost urmată de Dimitrios şi Bartholomeu – următorii Patriarhi Ecumenici au Constantinopolului.

Un succes major s-a produs în 1993, când a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Estoniene, care a ieşit astfel de sub influenţa Moscovei.

A existat şi un eşec major. În 2008 au fost discuţii cu preşedintele Yushcenko pentru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Ucrainene ca fiind autocefală. Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a pus atunci o presiune enormă pe guvernul turc pentru a împiedica acest lucru prin orice mijloace, ceea ce s-a şi întâmplat. A existat atunci şi o problemă legată de indecizia Ucrainei de a-şi reforma cadrul legal în aşa fel încât Bisericii Ordodoxe Ruse să-i fie interzis să-şi înfiinţeze parohii pe teritoriul Ucrainei.

De altfel, şi azi una dintre cele mai mari temeri ale Kremlinului este posibilitatea ca Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului să recunoască Ortodoxia ucraneană ca Biserică autocefală. Patriarhul rus Kiril l-a atenţionat pe această temă pe Patriahul Bartolomeu, direct sau prin interpuşi, de nenumărate ori după 2014 – episodul anexării/alipirii Crimeii la Federaţia Rusă.

PS: Dominaţia Rusiei în rândul comunităţilor ortodoxe din Uniunea Europeană este azi mai mare decât în timpul Războiului Rece.

http://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/10/orthodox-1024x684.jpghttp://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/10/orthodox-150x150.jpgdan musetoiuDe necategorisitOff topichibrid,kiril,ortodox,preafericitul daniel,romania,rusia
Pe 23 noiembrie 2016, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie împrotriva propagandei anti-UE întreţinută de Rusia şi diverse grupuri teroriste, cum ar fi Daesh şi Al Qaeda. Documentul preciza că Rusia foloseşte comunităţile religioase, sub pretexul că apără valorile creştine, pentru a-şi atinge de fapt propriile scopuri subversive. Rezoluţia...