Nu mai țin minte cine a avut ideea, eu sau Andrei. Țin minte însă că eram amândoi entuziaști. ”De la Lipețk la Constanța” – pentru că așa ar fi urmat să se cheme filmul documentar – părea să se potrivească perfect într-un peisaj media inflamat – atunci ca și acum – de proximitatea geografică a unei Rusii paradoxale.

Era deja sfârșitul verii; venea toamna și aveam, amândoi, nevoie de proiecte. Mohammad Murad tocmai ce se hotărâse să meargă pe mâna lui Cozmin Gușă în proiectul Money Channel, acolo unde rămăsesem director doar cu numele. O situație cretină! Dar nu mai cretină decât a oamenilor care avuseseră încredere în mine și mă urmaseră în acea aventură.

Eram, așadar, în faza de repliere profesională. Încă nu înțelegeam că, după 25 de ani de presă, cariera mea de jurnalist urma să se încheie. Pentru că n-am înțeles din prima, au urmat și alte dezamăgiri.

Nu știu ce gândea Andrei. Juca în altă ligă! Opțiunile lui (cel puțin așa credeam atunci) erau diferite de ale mele. El putea face miracole. Eu, nu.

Filmul ar fi putut fi un astfel de miracol.

Berea rece amorțea gustul puternic de usturoi al unui ostropel de pui gătit moldovenește de o menajera discretă și eficientă. Drumul, de câțiva metri, până la piscină părea imposibil de parcurs în căldura moale a sfârșitului de vară. Motivațiile dispăruseră în neant, (Acolo unde le e locul!”), și lăsaseră locul jocurilor de cuvinte și idei.

La fel de paradoxale precum Rusia.

Îi vezi pe-ăștia?”

Da, îi vedeam. Suki și Hugo interpretau o scenă casnică.

Suki – vreo 3 kile cu tot cu zgardă – isterică, provocatoare și pusă pe scandal.

Hugo – un rotweiller de vreo 70 de kile – naiv și leneș, voia să fie lăsat în pace.

Suki, cu o energie și o determinare ambele de proporții cosmice, hrănite doar din propria ei isterie, îl hărțuia sălbatic pe Hugo, un ditamai animalul, care etala vizibi postura de învins, căruia i se citea în ochi rugămintea umilă de genul: fac orice vrei tu, numai lasa-mă în pace cinci minute, să mă bucur de sfârșitul ăsta de vară superb și să-mi fac digestia!

Jocul părea unul periculos, cel puțin pentru Suki. Nu de puține ori, repezindu-se într-unul din numeroasele sale atacuri decisive, căpșorul ei micuț nimerea din greșeală fix în gura imensă a lui Hugo. Ar fi fost suficient ca, din neatenție, rotweiller-ul să închidă gura și Suki ar fi fost decapitată instant.

Din fericire pentru ea, Hugo avea o grijă deosebită să n-o rănească!

Suki nu e tâmpită, nici sinucigașă! Știe că e în siguranță totală. Odată, o pisică i-a sfâșiat buza de jos lui Hugo. Îi ieșea limba pe-acolo, dar continua să fie bucuros. Chiar încântat că, uite, poate să scoată limba fără să deschidă gura! Pur și simplu, nu simte durerea!

Cu totul altfel se punea problema când era vorba de copii.

Cu altă ocazie, Andrei a făcut un experiment.

Cu Hugo în bucătărie, dincolo de ușile de sticlă care dădeau spre terasa unde ne făceam veacul, Andrei s-a îndreptat spre Anastasia mea (cam 10-11 ani pe atunci) într-o postură amenințătoare, ca și când ar fi urmat s-o lovească, s-o domine!

Hugo s-a repezit cu toată forța lui de 70 de kilograme în ușile de sticlă pe o traiectorie care s-ar fi intersectat cu beregata lui Andrei, dacă sticla n-ar fi fost suficient de groasă.

La Andrei, stăpânul lui! Ca s-o apere pe Anastasia mea. Pe care o vedea a doua sau a treia oară în viața lui.

Cam ăsta era Hugo, cel abuzat de Suki și pisici!

”Cam așa e Rusia când e vorba de bazele ei militare!”

Trecuse, pare-mi-se, mai puțin de jumătate de an de când omuleții verzi depășiseră ușile de sticlă care-i separau de Sevastopol.

După încă vreun an, dacă nu mă înșel, când i s-a părut că baza de la Latkia este amenințată, Rusia a trecut din nou prin ușile de sticlă.

Însă la sfârșitul acelei veri, cu blugii pătați de sos de orstropel, cu berea rece și spectacolul gratuit oferit de Suki și Hugo, lumea abia începea să se întrebe cine e Rusia și ce vrea ea.

Iar păreri au fost multe!

Un american din administrația de la Washington zicea că Rusia este o benzinărie mafiotă și impunea sancțiuni dureroase. Rusia, precum Hugo cu buza sfâșiată, a descoperit bucuroasă că poate face lucruri noi ca urmare a sancțiunilor: revigorarea propriei economii.

Ucrainenii, mânați în luptă de propria isterie, au trecut razant, precum Suki, pe lângă decapitare și au scăpat doar cu răni minore.

Lucian Mândruță zicea de ruși că sunt niște sălbatici necivilizați periculoși și imprevizibili. Mă întreb dacă acum se uită la meciuri…

Noi, românii, ne-am înarmat.

Am făcut o ușă de sticlă mai groasă, mai rezistentă decât a altora, între Hugo de la răsărit și terasa noastră occidentală pe care ne bucurăm de ostropel și bere rece.

Ideea nu e rea, deși investiția e inutilă în raport cu Rusia. Hugo e, pur și simplu, prea mare și pe piață pare să nu existe sticlă suficient de groasă și suficient de ieftină ca să ne-o putem permite.

Bine, măcar, că ușa e din sticlă. Putem privi prin ea meciurile Campionatului Mondial.

Chiar dacă, între timp, mai întâi Hugo, apoi Andrei, au plecat.

http://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2018/06/andrei-si-hugo.jpghttp://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2018/06/andrei-si-hugo-150x150.jpgdan musetoiuOff topicandrei
Nu mai țin minte cine a avut ideea, eu sau Andrei. Țin minte însă că eram amândoi entuziaști. ”De la Lipețk la Constanța” - pentru că așa ar fi urmat să se cheme filmul documentar – părea să se potrivească perfect într-un peisaj media inflamat - atunci ca și...