Curtea era plină de curcani gălăgioşi şi agresivi. Îmi amintesc că îmi era groază să trec pe lângă ei ca să ajung jos, s-o chem pe Masinca la televizor. Şi chiar dacă aş fi reuşit, nu-mi imaginam cum m-aş fi putut întoarce în casă. În peretele din chirpici, fix lângă cârligul care ţinea uşa închisă, apăruse peste noapte un cuib de viespi. Nimeni în afara mea nu părea să le bage în seamă prea tare. Fana le mai alunga din când în când cu o mişcare neglijentă, de parcă ar fi îndepărtat o musca sâcâitoare. Pe Masinca, am văzut cu ochii mei cum a înţepat-o una. I-a dat un bobârnac şi a continuat să amestece într-o oală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pentru ceilalţi, viespile nu existau. Pentru mine, erau un coşmar pe care nu aveam cui să-l împărtăşesc. Exact ca şi curcanii.

Nu ştiu cât timp am pierdut stând aşa, între două lumi, între curcani şi viespi, incapabil să mă hotărărăsc pe ce cale să apuc. Pentru că ritualul cu chematul Masincăi la televizor se repeta în fiecare zi, pot presupune acum, la bătrâneţe, că cel mai probabil am pierdut aşa vreo jumătate de vacanţă de vară.

Nu-mi amintesc nici măcar câţi ani aveam în vara aceea. Ştiu doar că era cald, mirosea a flori şi fân proaspăt cosit iar de prin mărăcinişurile care înconjurau grădina culegeam fragi şi zmeură. Din salcâmi rupeam florile şi le mâncam: musteau de polen dulce.

Eram totuşi suficient de mare încât să ştiu că celulele se înmulţesc prin diviziune şi suficient de mic să nu ştiu nimic despre înmulţirea sexuată.

În vara aceea, căutând o evadare din timpul care mă obliga să înfrunt două coşmaruri, am avut revelaţia că nemurirea există. Fapt ce nu mi-a fost infirmat până azi, jumade secol mai târziu.

Mi-am dat seama că celulele, organismele unicelulare, nu mor decât accidental. În condiţii normale, ele nu mor niciodată. Se divid, dar nu mor. Unul devine doi, apoi patru, apoi opt… Unul nu moare niciodată. Cu cât trece timpul, cu atât Unul devine „mai nemuritor”, pentru că devine doi, apoi patru, apoi opt, apoi şaisprezece… Chiar dacă ar vrea cineva să-l omoare pe Unul, i-ar fi imposibil, pentru că trebuie să omoare doi, sau patru, sau opt…

Am fost fericit să descopăr secretul nemuririi şi nefericit că n-aveam cu cine să-l împărtăşesc. Fana era analfabetă, Masinca era cam retrasă şi n-am avut niciodată încredere deplină în ea, deşi îi eram recunoscător că venea la televizor să-i citească Fanei subtitrarea filmului. Dacă nu venea ea, trebuia să fac eu treaba asta.

Din vara aceea trebuie să mai fi trecut câţiva ani până să leg nemurirea organismelor unicelulare (înmulţirea asexuată, prin diviziune) de condamnarea la moarte primită cu ocazia păcatului „cunoaşterii” (înmulţirea sexuată). Adam şi Eva au fost şi ei nemuritori, până le-a venit ideea să şi-o pună sub mărul din Rai.

Sex = Moarte este filozofia pe care am început s-o elaborez în acea superbă vară din Tronari, blocat metafizic între câţiva curcani năbădăioşi şi un cuib de viespi înnebunite de căldură.

Descoperirea nu mi-a folosit la nimic, deşi trebuie să recunosc că în adolescenţă, cu un Aldous Huxley sub braţ şi o teorie revoluţionară despre sex şi moarte în cap, am agăţat câteva tocilare. Azi le-aş numi corporatiste, dar atunci nu exista aşa ceva.

http://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/05/secretul-nemuririi.jpghttp://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/05/secretul-nemuririi-150x150.jpgdan musetoiuDe necategorisitnemurire,tronari
Curtea era plină de curcani gălăgioşi şi agresivi. Îmi amintesc că îmi era groază să trec pe lângă ei ca să ajung jos, s-o chem pe Masinca la televizor. Şi chiar dacă aş fi reuşit, nu-mi imaginam cum m-aş fi putut întoarce în casă. În peretele din chirpici, fix...