Faza „fierbinte” a războiului de pe Nistru tocmai se încheiase când am ajuns la Chişinău, în calitate de trimis special al ziarului ORA. Auzisem multe despre puternica Armată a 14-a, condusă pe atunci de generalul Lebed – cel care susţinea (poate că ăsta era adevărul atunci) că în două zile ajunge la Bucureşti cu tot cu tancurile din dotare.

N-am să dau prea multe amănunte despre prima mea vizită în Republica Moldova, că nu-i ăsta subiectul. Spun, în schimb, că atunci a fost momentul în care am auzit pentru prima oară despre existenţa unor capabilităţi nucleare undeva între Prut şi Nistru. Iar povestea mi-a încins creierul în asemenea hal încât, după vreo patru-cinci zile petrecute prin medii mai mult sau mai puţin septice din frumoasa Republică, m-am întors la redacţie la Bucureşti cu un material, credeam eu, bine documentat şi susţinut prin declaraţii pe reportofon şi poze.

Apropos de poze, uite şi una de atunci cu Rogozin :)))

Nicolae Cristache n-a fost de aceeaşi părere cu mine. Mi-a pus hârtiile, culese cu grijă la maşina de scris, în braţe şi a făcut o glumă care m-a determinat să nu mai scot o vorbă pe marginea subiectului ani întregi. Ceva de genul că nu m-am documentat suficient, că am uitat de arma laser pe care ne-a lăsat-o moştenire Coandă. Şi că, dacă ţin morţiş la subiect, să-l public în rubrica semnată cu mândrie pe atunci „Indira şi cu Muşeţel, ameţiţi de Rudotel”, sau aşa ceva…

Aşa că mi-am ţinut gura, plin de sentimentul ruşinos că m-am făcut de râs punând botula o foarte mare prostie.

Deh, complexe de ziarist începător…

Însă, vorba cântecului, anii au trecut! Şi au apărut alţi nebuni care pe ici – pe colo, au început să vorbească.

Unul dintre ei, un fost şefuleţ la Ministerul Securităţii de Stat, acum SIS – un fel de SRI moldovenesc fără simţul umorului. (Nu că ai noştri ar fi mai amuzanţi sau ceva…).

Nenea ăsta, pe numele lui Ion Leahu, susţine că a investigat problema şi a ajuns la nişte concluzii, bazate pe nişte documente.

Mai jos este primul dintre documente.

Cu această hârtie, datată 18 octombrie 1994, comandantul Unității Militare ruse 4043 A.M. Nosov, îi cere șefului sediului central al Protecției Civile a Transnistriei, V.P. Kireev, ajutor tehnic în utilizarea a 38 de rachete de tip „Alazani” cu izotopi radioactivi. Dintre cele 38 de rachete cu izotopi, 24 erau deja asamblate, iar alte 14 doar parțial. Kireev s-a cam speriat şi l-a cam pus pe „hold”, cerând diverşi parametri inginereşti şi rugându-l să înceteze cu prostiile până se lămureşte despre ce-i vorba acolo.

A avut dreptate bietul om să se sperie. Aceiaşi idioţi de la UM 4043 au testat radioactiv o uniformă a unui plutonier major.

„ O comisie în componența căreia a fost comandantul unității militare 4043, Tkacenko N.G., președintele serviciului chimic, Tkacenko S.V, și comandantul secției protecție chimică, Builov V.N,  a efectuat măsurări pentru a stabili nivelul de contaminare cu substanțe radioactive a uniformelor unui plutonier major. Uniformele au porțiuni contaminate de 0,5 cm până la 2-3 cm. Trebuie să fie distruse prin ardere și îngropare”

Bun!

Să nu ne panicăm şi să încercăm să înţelegem situaţia. Două sunt problemele.

1. Tehnic, e posibil sau nu?

Răsp: Da. Rachetele Alazani au capul deşurubabil. Îl deşurubezi, scoţi ionii de argint (buni la lupta antigrindină) şi pui material radioactiv. Hai să bag şi o poză cu racheta, că ajută la înţelegerea poveştii.

După cum cum se vede din al doilea document, şi după cum ştim cu toţii, ruşii nu şi-au făcut probleme legate de siguranţa unui astfel de proces tehnologic: l-au pus pe un plutonier major să schimbe încărcătura şi au rezolvat problema! Apoi au ars şi îngropat, şi uniforma şi plutonierul.

2. Care este, totuşi, motivul pentru care au decis să manufactureze nişte „dirty bombs” de-astea?

Răsp: Aici nu prea ştiu ce să zic, că ameninţarea nu era totuşi atât de mare. Mai degrabă este vorba despre orgoliul lui Lebed, total îngrozit că ar putea să piardă. Oricum, ţin să amintesc că Israelul a făcut cam la fel în timpul războiului din 1967. Am publicat AICI toată povestea. Aşa că, istoric vorbind, încercarea ruşilor din Transnistria de a manufactura ceva nuclear, are cel puţin un precedent.

Deci, vorbim despre Lebed şi orgoliul său, care l-a propulsat fix în bârlogul Urşilor de la Kremlin. Ghinion, a ieşit pe locul 3 la prezidenţialele câştigate de Putin, aşa că, firesc, s-a prăbuşit cu elicopterul într-o zonă aproximativ inaccesibilă. A mierlit-o eroic. I-a smuls lui Vlad câteva lacrimi. De fericire. Că a scăpat de un adversar redutabil. I l-a lăsat moştenire pe Rogozin. Mdap, no comment… Ştiu că sunt nedrept, dar Vlad mă va ierta! Mai ales că uite, dau şi poza de la catafalc!

Oricum, la câţiva ani de la retragerea în civilie şi înregimentrarea politică, cu puţini ani înainte să dea colţul în accidentul de elicopter, mai exact în 7 septembrie 1997, Alekandr Lebed, în calitate de fost consultant pe probleme de siguranţă naţională, a spus la CBS (în „Sixty Minutes”) că Rusia a pierdut urma a vreo sută de „valize nucleare” din totalul de 250, câte deţinea în acel moment.

Declaraţia a produs un şoc total în Statele Unite, deşi Federaţia Rusă a negat că ar fi deţinut vreodată astfel de device-uri. După aia s-a aflat că Lebed spusese acelaşi lucru într-un cadru mult mai restrâns cu vreo câteva luni înainte, în mai, unei delegaţii de congresmeni americani. Probabil că ăia au făcut cam ce-a făcut Cristache cu mine, doar că Lebed s-a înfuriat şi a mai zis odată, la CBS. Cert e că omul avea o îngrijorare reală. Iar singura lui legătură cu orice fel de „dosar nuclear” nu putea proveni decât din experienţa sa operativă din Armata a 14-a din Transnistria.

Normal, tehnic vorbind, în mentalitatea ostaşului rus, să faci o valiză nucleară e tot atât de simplu ca transformarea unei rachete antigrindină în „dirty bomb”. Plutonieri care să manipuleze câteva grame de material radioactiv cu mîinile goale sunt destui în Armata Rusă. Sau, mă rog, au fost. Uite şi o poză de la scandalul din Congresul SUA pe tema asta. Valiza nu e reală, dar cam aşa ar putea arăta.

Că Lebed n-a vorbit prostii legat de „valizele nucleare” o confirmă şi un fost consilier al lui Elţîn (www.house.gov/curtweldon/pr_100397.htm), care zice că Ministerul rus al Apărării n-avea cum să aibă habar de existenţa lor. Mă rog, fineţuri KGB-iste…

Dar să nu mă pierd în detalii şi să revin la fondul problemei: este sau nu este, a fost sau n-a fost material nuclear în Transnistria?

Răspunsul, vorba lui Tetelu: a fost, este şi probabil va mai fi. Atât de mult şi atât de bine păzit încât a ajuns la vânzare pe piaţa neagră.

Nu mai pun linkuri; căutaţi şi voi „moldova trafic uraniu” cu goagăl şi o să primiţi rezultate spectaculoase, cel puţin vreo 4-5 cazuri documentate oficial.

Aşadar, care-i concluzia?

Concluzia este că Transnistria deţine material nuclear dar şi ostaşi gata să-l bricoleze în drăcovenii periculoase. Asta în caz că vă întrebaţi de ce nu vrea nimeni să arunce în aer depozitul de la Cobasna. Sau mina din Bâcioc, sat pitoresc care mai adăposteşte un punct de lansare a rachetelor antigrindină Alazani şi o populaţie diminuată de cancere galopante.

http://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/08/small-nuke.jpghttp://musetoiu.ro/wp-content/uploads/2017/08/small-nuke-150x150.jpgdan musetoiuOnlinedirty bomb,nuclear,rogozin,transnistria
Faza „fierbinte” a războiului de pe Nistru tocmai se încheiase când am ajuns la Chişinău, în calitate de trimis special al ziarului ORA. Auzisem multe despre puternica Armată a 14-a, condusă pe atunci de generalul Lebed – cel care susţinea (poate că ăsta era adevărul atunci) că în două...